DE CE SUNT “RĂI” COPIII?

V-ați întrebat vreodată de unde vine așa-zisa răutate a copiilor? Care este cauza agresivității, a cruzimii, a intoleranței și a tendințelor distructive pe care le afișează foarte mulți copii sau adolescenți? Cum se poate explica un astfel de comportament, îndreptat deseori împotriva altor copii, adulților sau animalelor? Ei, bine, eu m-am întrebat de foarte ori și, deși cunoșteam explicațiile oferite de psihologie, mărturisesc că niciuna dintre acestea nu m-a mulțumit vreodată pe deplin. Evident că există foarte mult adevăr în teoriile acestea, pe care le respect și le prețuiesc, dar întotdeauna am simțit că ele nu ajung în adâncime, până la sursă.

Relativ de curând, însă, într-un context pe care nu are rost să îl dezvolt acum, cred că am ajuns la o înțelegere destul de profundă a subiectului. Evident că nu am pretenția să fi descoperit vreun adevăr absolut și chiar vă rog să nu luați cele ce urmează ca atare. Dar consider că este, totuși, o perspectivă de luat în seamă, care ar putea fi chiar de folos unora dintre voi. Așadar, haideți să vedem despre ce este vorba.

În primele luni de viață, noul-născut nu percepe o lume exterioară și nici pe propria mamă nu o vede ca fiind un element separat de sine. Deși prima sa experiență pare a fi una eminamente senzorială, peste aceasta se suprapune, mai mult sau mai puțin pronunțat, acea experiența pură de a fi, de a exista. Apoi, undeva spre împlinirea unui an de viață, apar identificările cu obiectele. Prima astfel de identificare este față de propriul corp fizic. Cu alte cuvinte, de la experiența “eu sunt” (Sinele autentic) copilul experimentează sentimentul “eu sunt corpul”.

Iar în acest moment apare pentru copil, în câmpul conștienței sale, pentru prima dată, noțiunea de lume, reprezentată pentru început de mama sa. De ce este important să explic acest fenomen? Pentru că aici se află cheia subiectului nostru. Această credință într-o lume separată de Sine este trauma primordială care ne va afecta, de cele mai multe ori, pe tot parcursul vieții. Odată cu identificarea cu corpul și cu perceperea unei lumi exterioare se formează ego-ul (sinele separat). Din acest moment, Sinele, adică esența a ceea ce suntem cu adevărat, pare a aluneca într-o stare latentă, de aparentă adormire, simultan petrecându-se identificarea completă cu sinele separat, cu ego-ul.

Ca urmare a credinței într-o lume separată, a traumei produse de aceasta și a naturii ego-ului nou format, tendința acestui sine separat este aceea de permanentă întărire. Iar acest lucru se produce prin noi și noi identificări. Sau, cu alte cuvinte, prin alimentarea și consolidarea sentimentului de individualitate. I se spune copilului că are un nume, iar acesta se identifică cu acesta. Sexul, rasa, naționalitatea, statutul social al familiei, rolul de fiu/ fiică sau de elev sunt doar câteva dintre identificările care vor avea loc în anii care vor urma.

De altfel, identificare cu mintea, adică cu gândurile, emoțiile, conceptele, credințele, convingerile și condiționările sociale, este cea care contribuie decisiv la cimentarea ego-ului. În ceea ce privește aceste obiecte de identificare, în frunte cu gândurile și emoțiile, e util să înțelegem că acestea nici măcar nu le aparțin copiilor, ci sunt preluate de la cei din jur, în primul rând de la părinți. Furia, ura, frica și multe alte emoții negative pot fi absorbite cu foarte mare ușurință de copii, în special de cei mici.

În acest caz, identificarea cu aceste emoții este de cele mai multe ori totală, iar impactul este imediat și deosebit de distructiv. Și mă refer la faptul că după această identificare se poate adopta și patern-ul comportamental agresiv al persoanei care i-a transmis emoția. De asemenea, conceptele, credințele, convingerile și condiționările sociale vor deveni pietre de temelie ale ego-ului copiilor mai mari (adolescenți).

Identificarea cu statutul de posesor de obiecte materiale este una extrem de interesantă și lesne de observat. Știți cu toții, în mod cert, cum reacționează un copil atunci când îi este luată una dintre jucăriile pe care le deține. Pare greu de înțeles de ce plânge atât de tare, de ce țipă, de ce încearcă cu disperare să-și recupereze obiectul, nu-i așa? Efectiv, copilul reacționează de parcă ai smulge o parte din el. Ei, bine, pentru el, chiar asta se întâmplă. Identificarea cu statutul de posesor de obiecte este atât de puternică încât copilul simte că, pur și simplu, odată cu jucăria sa, pierde o parte importantă din propria persoană.

Am dat acest exemplu pentru a fi mai ușor de înțeles care sunt consecințele identificărilor repetate și ale permanentei alimentări a ego-ului. Astfel, perceperea oricărei forme de amenințare a identificărilor, venită din partea celorlalți, va declanșa în mintea copilului tendința de a reacționa. De asemenea, trauma cauzată de credința de separare și dezvoltarea continuă a ego-ului prin noi și noi identificări, conduc la o trăire dualistă, conflictuală, desfășurată între cele două forțe care stau în spatele existenței egoice: dorința și frica.

De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că dorința (de a avea, de a face, de a fi văzut, de a fi apreciat, de a fi mulțumit etc.) și frica (de pierdere, de dispariție) sunt modalitățile prin care ego-ul înțelege să acționeze, să atace, să se apere și, în definitiv, să existe. Cu cât identificările sunt mai multe și mai puternice, cu atât prăpastia dintre copil și lume devine mai adâncă și credința că lumea îi este potrivnică devine din ce în ce mai puternică. Și, din păcate, atât dorința, care, pentru ego, este veșnic nesatisfăcută, cât și frica, care ia, în permanență, noi și noi forme, nu pot avea decât un singur deznodământ: suferința.

Copilul încearcă să își apere ceea ce crede că este sau că are (identificările) și, totodată, tinde a-și canaliza în exterior furia produsă de o suferință pe care nu are cum s-o înțeleagă. Deși totul pare la prima vedere inexplicabil, comportamentul agresiv al copiilor are loc din cauza faptului că ego-ul copiilor este crud, haotic, în continuă expansiune și profund disfuncțional, iar cenzura psihică morală a sinelui separat nu este încă structurată, ea urmând să apară și să înceapă a funcționa ceva mai târziu.

Care este concluzia? Adevărul este că nu există bine și rău. Nu există oameni buni și oameni răi. Nu există decât oameni care suferă mult și oameni care suferă mai puțin sau, ca excepție de la regulă, chiar deloc. Și atunci, cum am putea să judecăm un om suferind, catalogându-l ca fiind rău? Cu atât mai mult cu cât este vorba de un copil, iar acel “rău” pe care îl face nu este altceva decât un act profund inconștient, un strigăt disperat al unei ființe care suferă și care are nevoie de ajutor.

Sigur că ar fi multe de spus și de dezvoltat, în special în ceea ce privește felul în care putem pune în practică aceste informații. Astfel, în măsura în care va exista interes și voi considera că pot spune, în continuare, ceva realmente folositor o voi face, cu siguranță. Așadar, scrieți-mi gândurile voastre în legătură cu această temă!

Toți cei interesați de lucrurile despre care scriu, se pot abona la newsletter-ul meu, asigurându-se astfel că nu vor pierde niciun nou articol. Tot ce trebuie să faceți este să vă introduceți mai jos prenumele și adresa de mail.

Articol scris de Nick Teodorescu
Numele meu este Nick Teodorescu și sunt psiholog și coach specializat în anxietate, depresie și performanța creierului. ​(CITEȘTE TOT)