FIIND COPIL, TU CÂTE ANIMALE AI UCIS DE FOAME?

Vă propun să facem un nou exercițiu de imaginație și analiză. Gândiți-vă la copilărie și imaginați-vă că este vară și sunteți în vacanța mare, undeva, la țară, la bunici. Cât este ziua de lungă hoinăriți, în lung și-n lat, satul, câmpiile, livezile și pădurile. Alături de frați, surori, verișori, prieteni sau vecini alergați cât vă țin picioarele, vă întreceți, vă jucați,  sau vă scăldați în gârla sau râul de la marginea satului. Nici nu vreți să auziți de casă, de bunici sau de masa la care aceștia, disperați, vă tot cheamă. Dar timpul trece, se face ora prânzului și vi se face totuși foame. Ce este de făcut? Ce îți spune instinctul? Există două scenarii teoretic posibile.

1. Vezi un grup de păsări, aparținând unuia dintre vecinii. Nu știi exact despre ce vecin este vorba, dar nici nu îți pasă. Ți-e foame și doar asta contează. Pui ochii pe o găinușă tânără, frumoasă și bine hrănită. Îți imaginezi ce carne fragedă și bună poate avea. Te ascunzi în spatele unei tufe bogate și aștepți. Nu trece mult timp și orătania se apropie. Te arunci asupra ei, cu mâinile în față, și o prinzi cu putere. Cotcodăcește. Trebuie să te miști mai repede. Doar nu vrei ca vecinul să te prindă. Pui găina la pământ, ridici o piatră de jos și lovești năpraznic. Cu capul zdrobit, pasărea se mai mișcă încă, dar tu ști ce ai de făcut. Cu mâinile încleștate, în jurul gâtului ei, îi dai lovitura de grație. Printr-o mișcare scurtă și rapidă, îi rupi gâtul. Știi că în câteva secunde vei putea să te înfrupți după voia inimii din prada ta. De altfel, însăși uciderea acesteia și sângele cald care ți se scurge pe brațe te incită și mai mult. Rânjești cu satisfacție, iar ochii îți sclipesc de foame. Te cauți prin buzunare și, în cele din urmă, găsești chibritul șterpelit din casă, dar și micuțul briceag primit în dar de la bunicul tău. Ce bine! Nu este nevoie să îți mănânci prada crudă. Deși, la nevoie, nici asta nu ar fi fost o problemă. Te miști repede, căci doar ai făcut asta de nenumărate ori. Mănânci, apoi, în liniște, pe săturate. Altă viață! Cu burta plină, ațipești puțin la umbră. Te trezești, însă, după o jumătate de ceas. Ceilalți copii te așteaptă. Te joci, în voie, până seara, când, ostenit din cale-afară și din nou înfometat, te duci spre casa bătrânească.

2. Privirea îți cade, dintr-o dată, pe micuța livadă care se zărește în fața ta. Zâmbești inocent și te îndrepți în grabă într-acolo. Nici nu stai pe gânduri. Te urci în primul cireș pe care îl întâlnești în cale și începi să culegi. Sunt atât de bune! Dulci, parfumate, delicioase. Nici nu ți-ar fi trecut prin minte că ai putea să mănânci altceva. Iar acest lucru îl faci în fiecare zi, de fiecare dată când îți este foame. Acum venise vremea cireșelor: coapte exact atât cât trebuie, pietroase, numai bune pentru un prânz copios. Mănânci până te saturi, mai mult de un kilogram, cu siguranță. Și nu ești singurul. Toți copiii, în jurul tău, fac același lucru. Apoi, sătul și plin de energie o rupi la sănătoasa alături de ceilalți, întorcându-te la joacă. Nici vorbă de ațipeală sau de lenevit la umbră. Sunt prea multe de făcut. Iar de foame, până seara, când te întorci la casa bunicilor, nu îți faci niciun fel de probleme. Peste tot în jurul tău sunt pomi și tufe pline de fructe coapte, minunate.

Am pus, așadar, în cuvinte două scenarii. În care dintre ele vă regăsiți? Puteți alege fără a sta pe gânduri, nu-i așa? Iar celălalt vi se pare nu doar imposibil, ci chiar respingător și revoltător? Dar care să fie atunci scopul acestui experiment? Ce am vrut să demonstrez cu acest exercițiu de imaginație?

Cu siguranță că v-ați dat seama ce am urmărit. Pentru a ști, cu siguranță, care este hrana noastră firească, ancestrală, nu avem nevoie de studii și de oameni de știință. Nu avem nevoie nici măcar de antropologie. Tot ceea ce ne trebuie este să observăm copiii. Să le analizăm instinctele primare și comportamentul natural, înainte ca acesta să fie pervertit de părinți, familie sau societate și să fie transformat în obiceiuri rele. Ce face un copil înfometat? Care este primul lui instinct în ceea ce privește hrana? Întinde mâna spre un pom plin de fructe coapte sau începe să fugă, de nebun, după animalele din curte, pentru a le sfâșia cu sânge rece și pentru a-și înfige, cu sălbăticie, colții în trupurile muribunde.

Întrebați orice copil dacă știe de unde îi vine “cărnița”. Nu va știi niciunul. Iar dacă îi veți spune voi că provine de la animăluțe omorâte, veți da naștere unei reacții de respingere totală, dezgust profund și furie intensă. Ce vă spune lucrul acesta? Să nu îmi spuneți că nimic. Ce vă spune faptul că oamenii suportă cu greu sângele? Ce ați face dacă ați fi nevoiți să ucideți voi înșivă, cu mâinile voastre, animalele pe care urmează să le mâncați? Câți dintre voi ați fi în stare de acest lucru? Și, dacă puțini dintre voi o faceți, aveți puterea să vă întrebați dacă această capacitate de a ucide pentru hrană este un instinct natural uman sau este doar o neautentică achiziție indusă social?

Sper, din tot sufletul, că acest articol și-a atins scopul. Așa să fie oare? Voi să-mi spuneți! Iar dacă v-a plăcut, nu ezitați să îl împărtășiți și prietenilor voștri.

Articol scris de Nick Teodorescu
Numele meu este Nick Teodorescu, iar acesta este blogul de atitudine și conștientizare pe care scriu, din pasiune și cu speranța la o lume mai bună. Îmi place să provoc, să ajut și să inspir oamenii pentru a reuși să depășească barierele, mentalitățile și paradigmele distructive, în scopul de a schimba în bine modul în care gândesc și își trăiesc viața. Acesta este, de altfel, scopul acestui blog. (CITEȘTE TOT)